Am pus în tine timpul meu, ca să poți să crești în el. E așa de frumos să văd cum încolțește în tine.
Să-ți pătrund în toate cotloanele și să-ți aerisesc cămările când stau să dea pe-afară de neputință.
Să-ți însoțesc plictiseala, să ne așternem împreună pe jos și, din statul nostru, să iasă un lucru manual mult prea frumos.
E și mai frumos să mă plimb cu tine pe culmi de fericire, când se zguduie toată ființa ta de-mi trezește și cea mai neîmblânzită oboseală.
Acolo timpul nu se mai măsoară. Își primește însutit răsplata pentru fiecare secundă ce bate pentru tine.
E atât de frumos să te cunosc. Să prindă rădăcini în tine bunul meu cel mai de preț, iubirea din mine. Măsurată în fracțiuni de viață, numite secunde.
E atât de greu, uneori, când timpul e unul și noi suntem mai mulți sau doi și-l împărțim, deloc în mod egal, încât mă simt cel mai nedrept împărțitor de timp. La tine mai mult, la mine aproape deloc. Și, uneori, totul pentru un simplu joc.
Când la mine arde viața cu ale sale, și tu te desfeți în secundele mele ca în chimvale, acolo mă mistuiesc între doresc pentru mine și dăruiesc.
Și ce frumos rezultă a fi dăruiesc… secundele mele aidoma le văd cum în tine cresc.
Cum aș putea eu să te năruiesc, când eu, cu timpul meu, vreau să te construiesc?
Pun în tine minutele mele, mă lipsesc de ele. Știu că la tine fac o treabă mai bună, îți luminează necunoscutele, cum e luminat pământul de lună.
E-așa de frumos să-ți văd enervarea, să ajut furtuna să treacă marea.
E-așa de frumos apoi să-ți văd liniștirea, ca o mare tăcută. Cum aș putea eu să-ți văd sclipirea după furtună, dacă orele mele ar fi plecate hai-hui, cine știe prin ce bucată de viață?
N-am cum… n-am cum să nu îți dau bunul meu cel mai de preț, frânturile mele de viață, orele mele… Cum să nu trăiesc splendoarea cunoașterii tale? Să-mi doarmă timpul prin alte plete. Și-apoi, când se trezește somnambul, tu să fii deja mare.
Așa că n-am să cronometrez viața cu tine. Ce rost mai are? Secundele oricum îmi par infinit de mici ca să le pot număra.
N-am să fac asta.
Am să ți-l dăruiesc de bunăvoie. Las timpul meu în tine să încolțească. Nu vreau ca secundele să mă lovească prea tare când, pe perna ta, e doar miros de plete și de timp cu tine.
Ia timpul meu, trage de el, lungește-l. Dilată-l, dacă poți… eu n-am să mă opun.
Am să mă desfăt de tine.