Am fugit din camera copiilor.
Toate simțurile din mine se izbeau de pereții trupului și, dacă mai rămâneam, simțeam că explodez. Așa că am ieșit, să mi le adun, să le smulg din pereți și să le aduc înapoi în sălașul lor.
Așa arată, uneori, o zi din viața unei mame cu doi copii.
Zile în care nervii se adună grămadă și te enervezi până și pe ei (pe nervi) pentru neastâmpărul lor, pentru lipsa lor de domn, pentru energia care nu se termină niciodată.
Între dorința de a rămâne calmă și vinovăția că ei merită toată răbdarea din lume, pe care tu nu mereu le-o poți da, acolo se află, deseori, o mamă.
Am auzit de multe ori că nu știu ce înseamnă să am un job și copii, în același timp, în aceeași ordine. Poate pentru că felurile de a duce o zi nu se văd mereu din afară.
Replica mea e prea dureroasă ca să fie spusă. Așa că număr stele…
Le număr, uneori, și pe ele.
Le număr în încercarea de a mă aduna și de a le aduce lor cerul senin de care au nevoie. Dar până la cerul senin sunt mulți nori învolburați, pe care încerc să-i alung cu clopote… la propriu.
Mă așez. Îmi pun Alexandrina. Și aștern aceste gânduri, calde încă.
Cât de ușor este să aplecăm suflete. Am mai scris cândva despre asta. Cât de ușor este să clasificăm viața cuiva din două conversații pe WhatsApp sau dintr-un apel scurt. Cât de ușor este să judecăm un om după jobul pe care îl are sau nu, o mamă după părul ei, pieptănat sau înșirat haotic pe un cap care, uneori, nu-i mai aparține.
E ușor să aplecăm inimi. Mai ales inima unei mame, prinsă în cursa grăbită a lumii.
Dar numai o mamă știe cât se roagă să-și audă gândurile cinci minute și cât se simte vinovată zece pentru asta. Numai o mamă știe cât își antrenează mușchiul răbdării când ar trage cu cuvinte, dar trage cu rugăciuni, cerând puterea de a rămâne calmă și de data aceasta.
Doar o mamă știe cum aleargă pe dealuri numărându-și pașii, unul, încă unul, până se umple, ca să se poată dărui mai departe trupușoarelor care o vor ține de mână.
Orice chip poartă o poveste. Chipul mamei poartă multe.
În bărcile de sub ochi, în nopțile nedormite, în tăcerea cu care înghite cruzimea lumii ce crede că știe mai bine, ea continuă să plutească, ca și cum ar naviga pe cea mai limpede mare.
Să ne oprim o clipă.
Să privim chipul și să ne aducem aminte că ceea ce vedem este doar chipul, nu și povestea din spatele lui.
Chipurile mamelor poartă multe adânciri. Să nu încercăm să le dezlegăm decât atunci când suntem chemați cu inima deschisă. Altfel, s-ar putea să pășim pe cel mai minat teren, crezând că vom ieși mai demni.
Vom ieși dezarmați.
Atât de primejdioasă este inima unei mame, pentru că nu rănește, ci dezarmează.
Mama va găsi, chiar și atunci când îi sunt tulburate profunzimile, puterea de a exploda în bunătate.
Iar bunătatea, dragă om, nu vine din prisos.
Vine dintr-un loc adânc, unde mama, când nu mai poate, este purtată mai departe.
Andreea R. Crainic