M-am tot gândit! Vârsta mea de astăzi e chiar simbolică, pentru că, în esență, eu sunt aceeași. Dar ceea ce am constatat a fost că, în toți acești ani care m-au construit, am avut revelații care m-au definit, în cele din urmă.
Așa că astăzi înaintez la fel ca ieri, doar să adun acești doi de trei și iese infinit, nu?
De fapt, de astăzi cred că încep să am un nou timp de numărat, așa cum am învățat de la Nectarie.
Infinit unu de astăzi, pentru că:
Îl am pe Andrei și pe copii
Sunt sănătoasă mental și, în anormalul vieții, mă simt normală.
Sunt o inadaptată, dar, chiar și așa, reușesc să mă adaptez cu ușurință în mediile noi.
Mă cunosc chiar bine. De când am devenit mamă, mi-am pus oglinzi pe toate laturile și știu care îmi sunt limitele.
Am temeri. Ar fi absurd să spun că nu, când acestea fac parte din supraviețuirea mea pe acest pământ. Mai ales acum, că am doi copii și chiar îmi doresc să le fiu alături cât mai mult timp.
Nu-mi place că nu citesc destul, cât mi-aș dori. Dar am un plan bine pus la punct pentru asta.
În fiecare seară, oricât de grea mi-a fost ziua, respir recunoștință când văd copiii sub cearșaful lor, sănătoși.
Nu reușesc să spun „nu” mereu, dar nici compromisuri mari nu mai fac. Lucrez la asta.
Îmi caut calea profesională, de mână cu copiii.
Am înțeles foarte clar că, atunci când ai copii, ei nu sunt un impediment să te realizezi și să îți împlinești visele. Dimpotrivă, sunt o motivație clară.
Mă opresc mai mult și mai des în prezent, cel mai mult cu copiii.
Din când în când, iau o pauză și fac NIMIC. Îmi dau voie să fac și asta.
Am înțeles că plânsul nu e pentru oamenii slabi, dimpotrivă.
Iubesc bătrânii și mi se întâmplă să fiu mereu în preajma lor. Chiar și acum, când fac un curs foto, îmi dau seama că sunt cea mai tânără din grup și am în jur doar oameni de vârsta a treia. Asta mă face să mă simt în siguranță și, parcă, aici nu se mai demonstrează nimic, doar se învață. Asta e fascinant.
Trăiesc mereu îndeaproape copilăria (fiind mamă) și bătrânețea (întâmplându-mă des în preajma bătrânilor), deci mereu am prezent cursul vieții, ceea ce mă menține într-o stare de atenție și respect față de darul acesta numit viață.
Îmi dau seama că nu mi-e frică să o iau de la zero, să îmi schimb complet meseria cu ceva ce mă descrie. De fapt, îmi caut drumul profesional chiar în această etapă din viața mea.
Mi-e frică rău de câini. N-am reușit să înving această temere.
Mi-e dor de mama mai mult decât ar trebui.
Mi-aș dori să trăiesc în țara mea, dar o problemă de sănătate mă ține aici, autoexilată dintr-o Românie netrăită destul.
Mi-am acceptat și asumat o problemă de sănătate, pe care o iau de mână cu mine și cu care jonglez pe diferite frecvențe, când înalte, când joase, când pe uscat, când prin ape tulburi. Dar o accept și o privesc cu mult mai multă blândețe.
Nu mă rog cât aș vrea, dar am o recunoștință zilnică, care îmi pulsează în piept. Aceasta este rugăciunea mea către Dumnezeu, acompaniată de lumina plăpândă a candelei de pe perete.
Au venit oameni deosebiți în viața mea, care nu fac decât să mă cuprindă în virtuți și slăbiciuni și să meargă cu mine pe aleea vieții.
Am un proiect de suflet, biblioteca, care mă ajută să fac puțin bine în lumea asta mare și care mă aduce și mai mult alături de copiii mei și de alți copii. Dar și mai aproape de limba română, de romani și de ceea ce mă definește.
Iubesc România, satul natal, graiul cu care am crescut și mă scald în multă nostalgie pentru origini.
Îmi imaginez viața în cadre și apoi mă simt vinovată că în atâtea griji, eu încă sunt aeriană încât să mă gândesc la asta.
Scriu tot timpul, și când port conversații cu oamenii, și de multe ori încerc să mă adun să fiu prezentă în momentul acela, apoi îmi dau seama că am ratat un text grozav, dar mă bucur că am reușit să stau mai mult în prezent și să prioritizez legătura cu oamenii.
Și nu în ultimul rând, am o familie extinsă deosebită, care este ca o lampă aprinsă peste lumea asta mare. O familie în care ne cuprindem în bucurie, în tristeți, în boală și în sănătate. Deși suntem împrăștiați peste tot în Europa, ne întâlnim mereu în suflet și așternem pături călduroase unii peste alții atunci când ne este frig și suntem în întuneric. O lampă care arde neîncetat, indiferent de vântul care se încăpățânează să o stingă. Mulțumescu-ți, Doamne, pentru ea.
De ce încep să număr infinitul acum?
Pentru că încep să trăiesc conștient.
Anul acesta a fost cu multe descoperiri pentru mine, toate – aș vrea să cred – spre cunoaștere și creștere.
De curând, mă uitam în oglindă. La piciorul meu s-a atașat instant Serafim și, pentru prima dată, m-am uitat cu blândețe la mine. M-am îmbrățișat din priviri și mi-am spus: Wow, poți să fii mamă! Îți dai silința să fii o mamă bună și prezentă, chiar dacă nu iese mereu. M-am cuprins cu privirea, cred că pentru prima dată în viață.
Așa că, la această vârstă infinită, nu-mi rămâne decât să încep să număr infinitul, cum m-a învățat Nectarie. Pentru că sunt echipată cu talanți și neputințe, încât să le pot echilibra într-o posibilă cădere.
Dragă Azi, hai să numărăm împreună:
INFINIT UNU, INFINIT DOI, INFINIT TREI…
Doamnne, rogu-TE, numără cu mine!
Andreea R. Crainic