A trecut un an de când ne-am reîntors acasă, aproape un an. Stau în fața microfonului, mâinile îmi tremură, dar asta abia se poate zări din mișcările, aproape nevăzute, ale microfonului. Îmi tremură simțirea, ca frunza care tremură înainte să cadă din copac.
Sunt în fața unor oameni care au dus România grea pe umeri. În fața acelei Românii subterane, așa cum o numea Dan Puric. Oameni care au purtat valorile acestui pământ, așa cum își poartă o mamă copilul în brațe.
În fața acestei mulțimi, îmbrăcată în ii, cu sânziene pe cap, pălesc cuvintele mele. Ce-aș putea eu să le spun acestor oameni? Că mi-a tremurat trupul din toate încheieturile și pașii mei au ales să supraviețuiască, dar nu în pământul rădăcinilor?
Deschid ochii sufletului mai tare, peste ei o rază de după ploaie își alungă praful să mă mângâie, îmi șoptește pe chip: fii blândă cu tine și lasă inima să spună.
Suntem familia Crainic și simțim o mare binecuvântare să ne aflăm astăzi aici și să ne împărtășim împreună din bucuria reîntoarcerii. Ploaia din iarbă, care a curs haotic cu o oră înainte, se îmblânzește și ea și se evaporă. Mă îmblânzesc și eu în mine. Microfonul parcă îmi tremură ceva mai tare, dar de data aceasta e acel tremurat… acela care mă ridică.
Continui discursul și spun acestor ostași ai țării povestea reîntoarcerii noastre.
Le spun că, înainte cu o seară de a pleca din Spania, am scris despre teama noastră, că ne-am comparat atunci cu o frunză care tremură, dar care vrea să se despartă de un copac care avea alte rădăcini. Nu ale noastre.
Astăzi, după un an de la reîntoarcerea noastră acasă, am reușit să pun în câteva versuri tot ceea ce am agonisit în acest an de când călcăm pământul din care am fost frământați. Am să las să curgă aceste versuri:
Citesc cu voce tremurată…
De când ne-am întors acasă, viața curge mai firesc,
Nu ne-am construit palate, nici vreun trai împărătesc,
Ne-am găsit însă lumina și rodim cu un alt rost,
Ne cuprinde rădăcina fără să-ntrebe unde-am fost...
Mă uit din nou la mâna de oameni, încununați de același sentiment: ACASĂ.
Pe unele chipuri văd lacrimi, pe altele zâmbete, pe multe încurajare. Toate privirile primitoare. Multe dintre ele au simțit pe propria retină corvoada străinătății. Acolo, în acele priviri, văd acea biruință. În lumina din ochii lor, în zâmbetele care parcă se lungesc mai mult în colțul gurii. Români reîntorși, ca și noi, în straie românești, în privirea cărora se delectează liniștea. Nu aceea a lipsei de griji, pe care viața ne-o dă fiecăruia, ci aceea a lipsei golului din afară. Priviri pline, care nu mai zăresc în gol.
Recitind poezia, am aflat și acel răspuns la tremuratul frunzei noastre atunci când s-a desprins de Spania. Frunza noastră nu a căzut în gol, nici în pământ mlăștinos și rece. S-a așternut pe un covor. Un covor care acoperă România, un covor de frunze, fiecare cu ruginirea și culoarea lui, dar care s-au îngrijit ca acesta să nu se peticească, să rămână întreg, chiar cu prețul sacrificiului lor.
Am picat peste acest covor, destul de gros, pe care de mulți ani cei la putere încearcă să-l destrame.
Dar nici cel mai tare destrămat nu poate rupe firul de lână al acestei Românii, care nu încetează să se țeasă… covorul care încă mai protejează acest pământ care ne-a primit înapoi.
Îmi termin discursul. În dreapta noastră o zăresc pe Doamna Mihaela, cea care adună firele acestui covor și le țese cu atâta jertfă. Lângă mine, Andrei și copiii. A dispărut tremuratul și s-a așezat încrezătoare viața. Îmi dau seama că există un înainte și un după, după acest moment. Ne-am găsit covorul pe care să pășim cu încredere. Ba chiar mă gândesc să ne facem fir din care acesta să continue să se țeasă.
Ne facem fir cu bucurie, pentru tine, Românie, care ne-ai primit, ne-ai oblojit rănile, ne-ai umplut golurile. Ne facem fir și mă plec în fața acestui covor care nu s-a destrămat niciodată, care primește și duce mai departe o Românie profundă.
Andreea R. Crainic
#Fragmentul acesta face parte din Fotosinteza unei reîntoarceri